Recomandarea cititorilor Bookstory

’În iulie, tatăl meu pleca la băi și mă lăsa cu mama și fratele meu la cheremul zilelor de vară incandescente și năucitoare. Buimăciți de lumină, răsfoiam marea carte a vacanței, ale cărei file ardeau de la strălucirea soarelui și păstrau pe fundul lor miezul moleșitor de dulce al perelor aurii.’’

Așa începe volumul de povestiri ”Prăvăliile de scorțișoară” scris de Bruno Schulz și impecabil tradus de Cristina Godun.

Mărturisesc că de la ”Orașele invizibile” ale lui Italo Calvino n-am mai citit o asemenea proză fantastică i-aș spune, fantastică și ca subiect și ca scriitură. Sunt rânduri de-o frumusețe nepământeană în aceste povestiri, au fost momente în care efectiv a trebuit să mă opresc din citit ca să-mi recapăt suflul pentru că scriitura m-a lăsat fără suflare! Sunt descrieri care l-ar face gelos pe orice poet, imagini superbe cu un oraș de carton, cu prăvăliile de scorțișoară, cu camere uitate de vreme în care praful se depune în straturi. Aici aș face o paranteză și aș spune că citind, cuvintele mi-au creat în minte imagini care m-au dus cu gîndul la casele celor vechi din filmul lui Sorrentino, altele, mai ales personajul tatălui mi-a amintit de domnul foarte bătrân cu niște aripi uriașe – ce vreau să spun cu asta este că fiecare pagină a avut efectul unei pietricele aruncate într-o apă lină care producea la nesfârșit cercuri și vibrații și au fost situații în care am revenit la niște pagini și am avut surpriza să simt alte vibrații, să mă ducă cuvintele la alte referințe, să simt alte emoții, parcă mai puternice decăt la prima lectură.

‘’În perioada celor mai scurte și somnolente zile de iarnă, prinse, dimineața și seara, între marginile îmblănite ale amurgului, când orașul se afunda tot mai adânc în labirinturile nopților de iarnă și era smuls cu greu din toropeală de diminețile prea scurte, tata era deja sedus, compromis și subjugat de cealaltă dimensiune ( …) și se vedea după expresia feței lui tăcute și încordate că, prin intermediul acelor simțuri, rămânea în contact permanent cu lumea nevăzută a cotloanelor întunecate, a găurilor de șoareci, a spațiilor găunoase, putrede de sub dușumea și a hornurilor.’’

Aș putea cita la nesfârșit din această carte superbă și cu atât mai uimitoare cu cât am aflat despre autorul lui că nu și-a părăsit niciodată orășelul de provincie în care și-a trăit scurta și tulburata viață. Victimă a regimului nazist, Bruno Schulz a trăit puțin și intens, dar a reușit să transpună în paginile cărților lui lumi întregi de-o profunzime și prospețime care-l fac una dintre cele mai puternice și autentice voci din literatura secolului XX.

Bruno Schulz (1892, Drohobâci, Imperiul Austro-Ungar – 1942, Ghetoul Drohobâci), prozator și grafician polonez de origine evreiască, este considerat unul dintre cei mai mari scriitori polonezi ai tuturor timpurilor. A studiat arta la Viena, dar, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, s-a întors în orașul natal, unde a devenit profesor de desen la liceul de băieți. În 1934 publică volumul de povestiri Prăvăliile de scorțișoară și începe să corespondeze cu Witold Gombrowicz. Doi ani mai târziu traduce romanul Procesul de Franz Kafka. În 1937 publică cel de-al doilea volum de povestiri, Sanatoriul sub semnul clepsidrei. În 1942 este ucis în ghetoul Drohobâci de un membru al Gestapoului.

Laura Pamfiloiu

Lasă comentariul tău