Interior zero este cartea pe care o recomand, o carte care mi-a atras atenţia datorită scrisului: un mod firesc, direct de relatare a unor subiecte actuale, fără artificii inutile sau sentimentalisme, în ciuda inserţiilor care provoacă un zâmbet scurt în semn de confirmare, întâmplările fiind familiare, recognoscibile (“Aşa a înţeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun”).
Protagonista romanului (Cristina, care este şi naratoarea) portretizează o tânără prinsă într-un job plictisitor şi obositor, unde nu îşi foloseşte potenţialul, mediu ce devine din ce în ce mai nociv, cu o şefă care se consideră o femeie de afaceri într-o societate patriarhală. Nemulţumirea se extinde şi în viaţa privată, în încercarea ei asiduă de a afla cum funcţionează o relaţie sănătoasă cu cineva, cum s-ar defini dragostea în societatea anilor 2010, în care dragostea se întâmplă mai mult pe internet – “Asta ar putea să fie iubire. Lui să-i placă să-mi explice cum funcţionează lucrurile, iar mie să-mi placă să-l ascult”.
Impresionantă mi s-a părut senzaţia de lejeritate în felul de a scrie ce i s-a întâmplat Cristinei, peste zi, m-a dus cu gândul la aparenta lejeritate a franţuzoaicelor în rutina lor de frumuseţe: de cât de mult efort e nevoie pentru ca rezultatul să pară fără efort; în acest sens, Interior Zero este unul extrem de “muncit”, partea amuzantă e felul în care îmi dă impresia că aş putea scrie în acest mod sau dacă aş scrie, aşa aş vrea să fie. Un alt aspect important ar fi faptul că neputinţa şi alienarea sunt contrabalansate de umor şi autoironie (“Câtă mâncare, atâta iubire”; “O să mi-o scoţi pe nas acuma toată viaţa./E, stai să ajungem acolo.”), ele redau o notă optimistă în acest plan al femeii inadecvate, care e într-o continuă căutare a stabilităţii financiare şi emoţionale. Aşadar, în mod subtil, introspectiv şi ironic, romanul Interior zero este reprezentativ pentru autoficţiunea minimalistă, o radiografie coerentă şi acidă a socialului românesc actual.