Recomandarea librarului

Prozele surprind atât de bine personajele, atmosfera si limbajul încât te prind imediat și ești de-al lor, parte din drama specifică vârstei, cu locuri familiare, cum e parcul unde se intâlnesc cu totii după ore, și asta indiferent dacă ai trăit și tu ceva similar sau e doar o amintire falsă. Sunt proze scurte, foarte concentrate, ni se spune de către Filip Florian pe coperta patru că sunt micro-romane de o mare intensitate, „un fel de captivitate solară, încântată, din care nu vrei să scapi nici in ruptul capului”. Vrei-nu vrei, te reîntorci citindu-le la o vârstă proprie unde contururile lucrurilor și ființei tale încă nu erau clar definite, și tocmai de aceea o vârstă cu toate posibilitățile încă înainte, o vârstă a propriei faceri, cum altfel decât muncită, intensă, zdrobită, poate rușinoasă, furioasă, iratională, dar sigur pentru mai toți, dureroasă și luminoasă ca o explozie în același timp, cum numai vârsta adolescenței poate fi.

Mi-a amintit de un concept din psihogenealogie, potrivit căruia marca vârstei adulte sănătoase este dată de o integrare reusită a vârstelor anterioare, de asumare totală, cu bune și cu rele, și fără judecată a acestora. E ceea ce mi se pare că a reusit să facă aici intr-un fel prozatorul Mihai Mateiu, a cărui volum m-a uimit, m-a amuzat peste măsură, m-a prins ca puține altele. De la senzatia de imponderabilitate din povestirea „avioane” unde o primă întâlnire a unui copil cu un aeromodel lansat in aer are o stranietate de film alb-negru, la senzorialitatea din prima povestire, a unei prime apropieri fizice dintre el, un băiat adolescent si o fată la o petrecere la o cabană, la scena băieților rockeri fascinați toti deodată de yoga, desigur datorită unei instructoare foarte atrăgătoare, toate sunt experiențe menite să rămână pe retină, memorabile. Iar unul dintre aceste pasaje este chiar in ultima povestire, trup și suflet, în care naratorul si prietenii sai David, Pită Claponu și Zinu se înscriu la cursul de yoga incepători și intră în sala de la gradinița unde se ține, luând cu ei „doar covorașele aduse de acasa. Ideea asta, de covoraș de yoga, a interpretat-o fiecare cum ne-a dus capul – Claponu e singurul care posedă un izopren, Zinu are o pătură albastră subțire, David o ditamai plapuma mov, frate-său, un sac de dormit. Eu mi-am cusut un preș maramureșean din lână portocalie pe o rogojină de plajă, obținând o chestier ușor de rulat și iritantă pentru piele. ”

Dacă citiorul le-a trait și el sau nu, nu contează. A fost sau n-a fost, vorba filmului, nu are nicio relevanță atâta timp cât ceea ce citește îi dă senzatia vie de realitate personală. Pentru mine e un exemplu foarte bun de cum poate un prozator transforma lucruri poate trăite sau poate auzite, în ficțiuni care încântă asemeni unor cântece de sirenă transpunându-te ca cititor undeva între lumi, acolo unde rămâne de fapt lumea adolescenței, odată ce tu ai trecut dincoace, in maturitate. Titlul volumului e foarte potrivit, în creștere fiind naratorul de la fiecare povestire la următoarea, surprinzând exact trecerea dintre etape, mai ales aici:

Ne jucaserăm ore întregi, țipând, râzând și agitându-ne, până obosiserăm. Doar că, dintr-un punct, jocul căpătase pentru mine altă miză decât aceea de a ma face de negăsit – mult mai interesant fusese să mă ascund împreună cu Diana, cu Anca sau Gianina. Să stăm amândoi în întuneric, în locuri cât mai strâmte, constrânși să ne atingem, să ne simțim mirosul și căldura pe care-o radiam, cu inimile bubuind de emoție. Asta fusese totul!. Plecam de acolo spre seară, transpirat și fericit. (…)
Iar toamna, cand ne întorseserăm la școală, o luaserăm complet razna. Cel putin pe noi, baietii, nu ne mai interesa nimic altceva decat fetele – le spionam în timpul orelor, ne țineam dupa ele în pauze și asteptam cu jind orele de sport, să le vedem mai despuiate. Descopeream forme pe care nu le bănuiserăm, trăsături care ne scăpaseră ani de zile. Era ca și când ne-am fi vindecat spontan, în grup, de orbire.

Le citești cu fascinația unuia care are privilegiul să observe exact momentul transformării unui vierme in fluture, a acelui inefabil propriu doar naturii, și care ochiului nostru uman de regulă scapă. Ei bine, Mihai nu le-a lăsat să scape, și ce bine c-a făcut-o!

Emma Moldovan

Lasă comentariul tău